Cimitirul animalelor-Stepfen King

         Voi începe această recenzie cu câteva explicaţii. Aveam altă recenzie planificată pe ziua de azi, însă în această dimineaţă mi-au revenit în minte micile probleme pe care le-am avut cu această carte şi m-am gândit să le împărtăşesc cu voi cât mai repede.
         Nu am obiceiul de a citi cărţi horror pentru că nu fac parte din genurile mele preferate, am vrut să încerc acest roman pentru a “ieşi din zona de confort”, pentru a vedea dacă este ceva atractiv în acest stil. Prima mea idee a fost să mă duc la Stephen King şi să aleg cea mai subţire carte pentru ca în cazul în care nu îmi va fi pe plac să nu pierd extrem de mult timp.
         Am uitat să menţionez că nu am experienţă cu cărţile horror, dar am văzut suficiente filme şi ştiu care sunt scenele clasice. Aşadar, Cimitirul animalelor începe într-un mod clasic, o familie se mută într-o casă ce parcă are semne de avertizare, tatăl se împrieteneşte cu vecinul de alături, cel care îi va povesti ulterior de un loc numit Cimitirul animalelor unde copiii se duceau să îşi îngroape animalele de companie. Acest loc este înconjurat de ceva straniu, iar dincolo de el este tărâmul cu adevărat înspăimântător. Nu este o idee rea pentru o carte horror, dar mi-aş fi imaginat-o altfel pusă în scenă.
Înainte de a spune care au fost micile probleme, ţin să menţionez că n-a fost o lectură rea, ci mai degrabă neutră, nu m-a făcut să povestesc despre ea altcuiva, să m-a păstrat în atmosfera ei după ce am terminat-o.
            Am simţit că acţiunea este lipsită de curaj. Sunt suficient de puternică încât să citesc cărţi de groază şi scopul pe care îl urmăresc, evident, este să mă sperii. Cred că o carte horror nu se îndreaptă spre personaje, spre construirea lor, spre moduri de gândire, deci singura ei preocupare ar trebui să fie înspăimânarea cititorului. Ceea ce nu s-a întâmplat, cel puţin nu la început. De fiecare dată când aveai parte de o scenă mai puternică, se dovedea a fi un exerciţiu de imaginaţie al personajului principal, o halucinaţie, un scenariu posibil sau doar proiecţia unei frici. Să vă dau un exemplu care nu este din acest roman ( fără spoilere, prin urmare) şi care vă va arăta la ce mă refer. Personajul principal se trezeşte liniştit şi vede pe pereţi un mesaj scris cu sânge I will kill you. În loc să lase acest element oarecum de groază ( pot mai mult, dar nu e cazul acum), în această carte probabil că ar fi transformat în: un copil cu probleme de vorbire a vrut să îi facă o surpriză şi a scris cu vopsea ceea ce el credea că înseamnă I will hug you. So tight. Nu am înţeles de ce autorul a înlăturat elementele mai puternice pentru a le transforma în iluzii.
          Ceea ce am observat atât în această carte, cât şi în filme este că durează mult prea mult până să se întâmple ceva cu adevărat. Mai exact, cam 350 de pagini. Îmi dau seama că trebuie să ţii cititorul în tensiune, dar eu am tot aşteptat să apară ceva care să îmi stârnească o reacţie, atunci când a  venit eram deja prea plictisită şi nu m-a impresionat. În plus, am văzut filme în care se întâmplau lucruri mult mai aiurea. Cei care aţi mai citit Stephen King, în romanele lui de 1000+ pagini când începe să se întâmple ceva?
         Am mai avut mici probleme pe parcurs, dar am cam lungit această postare şi mă voi opri aici. Pentru a nu încheia pe un ton negativ, ţin să precizez că finalul a avut câteva momente bune, care aveau şansa să te sperie puţin.
        Luand in considerere argumentele de mai sus, nota pe care o ofer acestei carti este 3,5 stele din 5